Happiness real only when shared?

Well, yes! Ăsta e motivul pentru care eu împărtășesc cu voi bucuria unei lecturi care se cere a fi relevată mai multor curioși. Curioși răbdători! NU e un text pentru „scroll-iști”. Special guest post via Mihaela Rusu. Mihaela e genul de om capabil să scoată câte o reflecție adâncă din orice banalitate. Pentru că are un stil de a scrie CUCare eu rezonez, cu o accente din alea funny fix acolo unde trebă, am decis să dau ocazia și altora să se bucure de o lectură faină și complexă ca asta. Mai trebuie să menționez că asta e o postare de travelling, însă nu din categoria aia de tip ghid turistic (deși are info prețioase pt pierduții în spațiu). Bucurați-vă sinapsele!

Când am decis să dedic o zi întreagă Palatului de la Versailles şi, bineînţeles, şi grădinilor, am făcut asta cu mai mult tact decât la Luvru, pentru că palatul se află undeva la marginea Parisului şi pentru că ştiam de la unele colege că ele merseseră într-o excursie de o zi întreagă în care nu au văzut nimic altceva în afara lui.

De data aceasta, aveam să vizitez singură şi m-am înarmat cu o carte turistică despre Versailles, cu harta de metrou şi trenuri a Parisului, care pare extraordinar de complicată la prima vedere, deşi e foarte uşor de citit şi am mai luat cu mine şi o încrederea mai mare ca niciodată în orientarea mea în spaţiu, care e, în general, un dezastru. Aş zice că visătorii ar trebui să îşi planifice momentele în care să se lase duşi de melancolie. Ideea cu să mă pierd pe străzile Parisului e aproape la fel de inconştientă ca nu înot prea bine, dar am să încerc la Dunăre, cu excepţia că omenirea, spre deosebire de peşti, te poate ajuta.

1

Aşadar, cu speranţă în suflet, am pornit la drum. Am luat metroul de la Mairie de Montrouge, după care urma să cobor la St-Michel şi apoi să iau trenul (RER) până la Versailles – Château, apoi ieşind din gară, aveam să merg puţin şi să ajung la porţile castelului. Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa. Până la St-Michel am ajuns cum gândisem, am urmat indicatoarele din subteran şi am găsit chiar destinaţia finală indicată; nu Versailles Chantiers, nici cealaltă bifurcaţie a drumului meu, Saint-Quentin-en-Yvelines. Era chiar Versailles – Château. Când am ajuns, însă, pe „peron”, tot ce vedeam era o mulţime grozavă de oameni de toate înălţimile, gusturile vestimentare şi vorbitori de aproape orice altă limbă în afara francezei. Acesta e un aspect care nu mi-a plăcut la Paris şi care nu aparţine, de fapt, Parisului: turiştii. Desigur, asta eram şi eu. Pot spune că nu îmi plăcea efectul care apărea în urma mea, la mine adăugându-se un fel de zeci de Mihaele dornice să se înfrupte din istorie. Am încercat să fac abstracţie de oameni, chiar dacă uneori ei nu te lasă să îi uiţi, întrebându-te cum să ajungă într-un anume loc. În aceste momente, prima secundă mă gâdilă ideea că eu chiar par franţuzoaică (deşi, în 2 luni de stat Franţa, lumea a crezut că sunt din Italia, Spania, Porugalia, Turcia sau Maroc. Lumea chiar nu se pricepe la ghicit, iar România chiar nu se pricepe la a se face cunoscută. Cunoscută pentru ceva bun vreau să zic. Indiciul pe care prietenii de aici îl dau despre mine, cu ţara de unde vin hoţii, clarifică imediat originea mea). Apoi îmi dau seama că oamenii recunosc francezii la fel de prost cum îi recunosc şi eu; la fel am întrebat şi eu englezi, germani şi italieni cum ajung în tel lieu.

5

Totuşi, nu prea poţi face abstracţie de oameni când chiar ai nevoie de un sfat. La început mi-am zis că pot fi independentă, că mă pot descurca singură… asta până mi-a pierit răbdarea de a mă uita lung şi cu capul într-o parte la panoul cu trenurile care urmau să vină. Deşi ajunsesem pe linia corectă, deodată parcă, numele Versailles – Château dispăruse şi în locul lui erau destinaţii pe care poate aş fi vrut să le văd doar dacă aş fi avut mai mult timp şi dorinţa de a mă pierde prin Paris. Singurul lucru care mă făcea să nu plec din acel loc era că pe aparatul pe care erau afişate toate acestea era imprimat din fabricaţie Versailles – Château. Neştiind ce să fac, am apelat la ceea ce m-am obişnuit să fac de când am venit în Franţa, adică să cer ajutor. Obişnuită cu faptul că la Lille toată lumea vorbeşte franceză, până şi oamenii care nu sunt francezi, mi-am asumat că domnul şi domnul de lângă mine vorbeau limba lui Molière, aşa că i-am întrebat în franceză ce tren trebuie să luăm şi unde scrie asta. Ei „s-au uitat” indiferent la franceza mea şi mi-au spus într-o franco-italiană că ei nu ştiu nici măcar puţinul pe care îl ştiam eu despre unde se găseşte pe hartă. Pe moment, cucerită de faptul că aveam ocazia să îmi demonstrez abilităţile de a înţelege itliana, am ignorat faptul că nu prea îmi iese când o vorbesc şi am început să spun conosco solo…. Apoi pauză din partea mea. Ei, mai agitaţi din fire, au făcut un gest de bine, m-am lămurit şi mi-au trântit un thank you foarte melodios şi rece. Eram puţin dezamăgită de italiana mea, aşa că mi-am schimbat principiile de orientare după oameni. Mi-am zis că puţin blonzi şi cu ochii albaştri sau verzi nu sunt doar francezii, ci şi englezii, germanii, olandezii şi mulţi alţii. Regula probabilităţii din matematică, deşi înceţoşată în mintea mea, îmi spunea clar că trebuie să stau pe lângă ei şi să le vorbesc DOAR dacă îi aud că vorbesc franceză. Culmea, după 5 minute de stalking masiv şi tras cu urechea, nu auzeam franceză! Atât de mult începea să mă deranjeze Parisul cu agitaţia lui, până când am văzut un om cu o carte în mână. Sincer spun asta.

Oamenii care au cărţi în mână şi deschise pe deasupra şi îndreptate spre ochii lor sunt de încredere!

Îmi era puţin milă să îi stric lectura, aşa că am aşteptat puţin ca omul acesta să îşi ridice ochii din carte, ceea ce a şi făcut. Eram sigură că era francez. Ce turist pierdut are timpul şi calmitatea să scoată în Paris o carte şi să citească liniştit? Răspunsul domnului a fost relativ satisfăcător. Mi-a zis, cel puţin, ce tren să nu iau.

Într-un final, am dat de un grup de francezi mai în vârstă, care nu prea ştiau ce trebuie să fac, însă au căutat pe inernet şi şi-au dat seama că trebuie, de fapt, să schimb trenul după două staţii, la Invalides. Atunci a apărut şi o nemţoaică, care vorbea franceză foarte bine, şi cu care am rămas de acord să mergem împreună. M-am bucurat până să văd că ea era cu trei prietene cu care a vorbit în germană aproape tot drumul, iar eu nu am înţeles aproape nimic. Despre situaţii ca aceasta se pot spune multe lucruri. Zidul lingvistic care apare când nu înţelegi ce spun ceilalţi şi nu ai nicio şansă să intri în discuţie merită dezbătut în zeci de pagini. A fost bine că mai târziu am vorbit cu fata în franceză ceva mai mult şi am schimbat câteva informaţii interesante.

La Invalides am coborât, am luat un alt tren pe care tot nu scria Versailles – Château. Ne-am dat seama că trebuie să mai schimbăm un tren la locul de bifurcaţie, la Viroflay-Rive Gauche. Am făcut asta, ne-am dat jos şi din al treilea tren şi am hotărât să ne orientăm după castel. Bineînţeles, tot ce am făcut a fost să urmăm oamenii, iar când am ajuns pe strada cu el, l-am văzut imediat. Palatul era imposibil de omis şi parcă aştepta să îl vedem. Eu şi fetele din Germania eram destul de emoţionate. Ne uitam la forma castelului, la gardul şi statuia din faţă şi, deodată, am văzut şi nişte furnici care acopereau intrarea. Desigur, încă o mare de oameni, încă o coadă. M-am obişnuit deja, mi-am zis eu, nevrând să mă las impresionată. Trecuseră două ore de când plecasem de acasă şi eram încă în plină formă. Singurul sentiment ciudat pe care l-am avut era că m-aş fi îndreptat către o revoluţie, către un asediu, pentru că asta părea că fac atât de mulţi oameni acolo. Multe lucruri aduc oamenii împreună; disperarea, plictiseala, bucuria, iubirea, curiozitatatea.

3

Când am ajuns în curtea palatului, am văzut două cozi. Una relativ mică, la care nu cred că ar fi trebuit să stau mai mult de jumătate de oră, iar alta la care îmi era frică să mă uit şi căreia nici nu i-am văzut capătul. Ce am făcut eu împreună cu nemţoaicele? Bineînţeles că nu ne-am dus să aşteptăm , probabil degeaba, ziceam noi, la coada mare. Am pierdut vreo 5 minute la coada cea mică printre chinezi şi oameni care era clar că nu erau europeni. Deja începeam să ne dăm seama că nu acolo e locul nostru, când un om a venit să clarifice: Aceasta este coada pentru vizitatorii de peste 26 de ani sau care vin din ţări din afara Uniunii Europene. În sfârşit, m-am gândit eu, reuşesc să beneficiez direct de o acţiune a României pe plan extern. Semifericită am plecat de acolo şi m-am îndreptat în partea cealaltă. Altă coadă, altă durere. Nici acum, când voiam să îi văd capătul, nu puteam. Ca absurda coadă să nu ajungă până la gară, oamenii s-au poziţionat în formă şerpuită, alcătuind mai multe şiruri, eu fiind la al patrulea. Am văzut apoi că nefericiţii care au venit după noi au avut ocazia să formeze chiar şi al şaselea rând!

În aceste două ore am avut suficient timp să admir oamenii, să ascult limbile în care vorbeau, să citesc puţin din Rousseau, să mă gândesc la sensul vieţii şi planurile mele; pe scurt să mă gândesc la tot ce se gândeşte un om când face duş.

Bizar a fost faptul că noi, cei privilegiaţi şi scutiţi de a cumpăra bilete, a trebuit să faire la queue. Era mai rău ca în comunism, când se stătea la coadă. Atunci sperai măcar să prinzi o pâine. Aici, coada se făcea pentru a-ţi da geanta la verificat, pentru a arăta că nu ai venit cu nicio bombă ca să arunci Versailles-ul în aer.

După o muncă de martir şi o verificare ca cea din aeroport, am pătruns în minunatul palat. Deja picioarele mă dureau, aşa că am încercat să alternez plimbatul prin încăperi cu statul pe bănci. Mi s-a părut eficientă metoda folosită cu aparatele pe post de ghid, idee aplicată, de altfel, în multe muzee. Aşa am putut asculta explicaţii despre însemnătatea celor mai multe dintre încăperi. Am văzut paturile regale, la unul dintre ele aflând că, de fapt, regele nu dormea niciodată acolo, sălile de oaspeţi unde doamnele discutau despre ceea ce citeau, despre societate şi diferite evenimente, camerele lor personale şi încăperile de importanţă mai mare, precum Galeria Oglinzilor, unde s-a semnat mai târziu Tratatul de la Versailles.

2img-20161101-wa0030

Aceeaşi înghesuială de la Luvru m-a întristat şi aici, mai ales din cauza faptului că se arăta apreciere luxului. Printre oamenii care merg acolo pentru a se simţi mai aproape de trecut prin locurile încă existente, sunt şi oameni care merg doar pentru a admira bogăţia. Ironic, având în vedere că locul acela chiar a contribuit la izbucnirea revoluţiei, care a întărit rădăcinile democraţiei în Europa. M-am bucurat, apoi, mai mult de grădini. Deşi făcute în acelaşi stil, natura este o bogăţie care trebuie apreciată întotdeauna. Am prins şi ultima zi în care funcţionau les bosquets,  aşa că m-am grăbit după ce am terminat cu statul la coada de bilete pentru grădini şi am reuşit să văd o parte din ele. Am rămas cu o impresie foarte plăcută. Lumea părea şi ea mai calmă, se aşeza pe iarbă să vorbească, eu mi-am scos casoleta şi am mâncat pe ţinut francez fără nicio jenă.

img-20161101-wa0048img-20161101-wa0042img-20161101-wa0040img-20161101-wa0036img-20161101-wa0034

La întoarcere m-am bucurat de apus, iar trenul… ciudat, nu a mai fost nevoie să îl schimb. Nu avea cum să mă ducă în altă parte decât de unde venisem. După acea zi eupuizantă m-am întors la doamna la care stăteam şi am pus cap la cap toate trăirile din acea zi. M-am bucurat că m-a ascultat cu drag. Deşi în timpul vizitei nu aveam cui să împărtăşesc toate momentele de nerăbdare, fericire, repulsie, dor sau în care aş fi râs, am putut la sfârşit să le exprim. Nu ştiu dacă e valabil pentru toată lumea, însă simt că vizitele ar trebui făcute în compania cuiva, sau măcar povestite la sfârşit. Atâtea idei merită rostite sau aşternute pe o hârtie, pentru că altfel se pierd, iar ele vieţuiesc doar prin noi. Atunci, încă o dată, mi-am amintit de filmul Into the Wild. Fericirea e adevărată doar atunci când e împărtăşită.

6

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s