„Bucuria Vieții” – de ce e suferința obligatorie?

Din provocarea „5 cărți până la Crăciun”

Pe 4 martie 2014 am primit cadou o carte de la un om care face cadouri într-un mod cu totul dferit de cum am fi obișnuiți. Când e ziua cuiva, ca să scapi, fie îi iei o vază (dacă ești mai obtuz la minte), fie îi iei o carte (dacă ești oleacă mai răsărit, dar leneș). Există excepții, desigur, dacă primești o vază ca asta sau o carte ca asta. De data acesta, însă, eu am primit o matrioșcă: o carte cu multe alte cărți în ea.  Și nu numai cărți.

Vom împărți această lungă postare în două: cartea conținut și cartea matrioșcă.

PARTEA I – CONȚINUTUL

Bucuria Vieții se afla pe lista celor 5 cărți pe care trebuia să le termin până la Crăciun. Cărți începute la un moment dat și neterminate din diverse motive. Bine că nu am menționat despre ce Crăciun e vorba, că așa pot să mă scot în loc să mă scuz (că nu m-am ținut de promisiune). Din 5 am terminat una, dar a fost una cât 5 :). Am motivat în postarea cu pricina că „Irving Stone e maestru în biografii but he’s playing safe. Și dacă nu ești un fan al biografiilor nu te prinde așa de tare.” Oh, dar ce gogomănie am putut spune, când de fapt, cartea asta este revelatoare fie și numai pentru un motiv și vă explic imediat despre ce-i vorba.

De ce e suferința obligatorie? Sau mai degrabă zis: de ce este suferința obligatorie pentru spiritul creator? Explicația o găsiți în paragraful de mai jos căruia am preferat să-i fac o poză.

IMG_3136(1).jpg
S-a concluzionat: „Dacă sărăcia poate să te nimicească, atunci ești un om de nimic și meriți să fii doborât! (…) Dacă foamea și suferința pot să ucidă un om, acela nu merită să fie salvat. Singurii pictori care merită să facă umbră pământuui sunt doar cei pe care nici Dumnezeu, nici diavolul nu-i poate distruge până când n-au spus tot ce-au avut de spus.”

În cultura creștină există această idee de purificare a sufletului prin suferință, de atingere a unei stări superioare a conștiinței prin suspendarea tuturor plăcerilor lumești. Vorbim de ascetism, autoflagelare, sacrificarea propriului trup și a propriilor dorințe în detrimentul elevării spiritului. Eu, cel puțin, am cunoscut teoretic doar acest model de suferință și năzuințele ei . Însă, după ce am citit Bucuria Vieții (ironic titlu), a lui Irving Stone, am descoperit o nouă formă, ce conduce către altceva.

Van Gogh nu și-a indus suferința (decât în prima parte a vieții, când a cochetat cu Biserica), ci a fost singura lui opțiune. El nu putea trăi altfel, era o victimă a propriului geniu artistic. El nu și-a propus să facă pe interesantul, să atragă atenția printr-un comportament exuberant sau să facă un experiment. El NU PUTEA FI altfel. A trăit mereu la limita sărăciei, la limita dintre viață și moarte, la limita epuizării mentale și fizice, iar Irving Stone a scris cartea în așa fel încât fiecare final de capitol, când părea că toate problemele și-au găsit rezolvare, era urmat de un capitol care din primele două pagini te arunca iar într-un hău din care nu vedeai nicio ieșire. Deci, toată lectura devine, cumva, un chin, pentru că te epuizează psihic, te lasă să furi din starea mizerabilă în care pictorul se afla permanent, îți dă privilegiul să pătrunzi cât de cât în marea lui nefericire. Dar atenție, nu și-a compătimit personajul principal niciodată. Nu a încercat să-l îndulcească și să-l mângâie „Vai, săracul!”, ci a redat cu fidelitatea realitatea bazată pe o documentare extreme de riguroasă.

Pleșu îi spunea Eugeniei Vodă, la Profesioniștii, că fiecare om se izbește de-a lungul vieții de momente cheie. Acele momente pot fi fie niște persoane, fie niște evenimente și acestea au rolul de a-ți schimba fundamental viața. Din păcate, spunea el, acele momente pot fi ratate foarte ușor dacă nu ești atent. Van Gogh a avut parte de ele și el nu le-a ratat. Cu alte cuvinte, pe cât de sărac și bolnav a fost, pe atât de norocos. Pare un paradox, nu? Momentele lui cheie de cele mai multe ori au purtat un nume: Mauve, Christine, Wissenbruch, Margot, toți impresioniștii generației sale, mai cu seamă Lautrec și Gauguin, Père Tanguy, Gachet și Theo, mai ales Theo. Am ales să îi menționez doar pe cei care au au avut o influență pozitivă asupra evoluției sale ca artist, chiar dacă parcursul cu aceste persoane s-a finalizat mai tot timpul brutal și pustiitor.

Acest șir de întâlniri fericite au creat artistul care a redat esența lucrurilor într-un mod în care nu a mai reușit nimeni până la el. Nu îl interesa realitatea mimetică, nu îl fascina  măiestria redării fotografice a unui cadru. A rămas fidel sincerității cu care schița în cărbune pe vremea când era misionar creștin în Borinage.

Am ales două fragmente care, cred eu, exprimă perfect ideea care îl însuflețea să facă pictură în modul în care o făcea:

„Mâinile ei, cu clăbucul pe ele, cu vinele în relief și rețeaua întortocheată de zbârcituri care trădau o muncă îndelungată, erau desoebit de expressive. Vincent luă hârtie și creion și le desenă.”

„Strugurii ăștia sunt pe cale să pleznească și să te împroaște în ochi cu zeama lor. Uită-te bine la râpa asta. Vreau să-i fac pe oameni să să simtă milioanele de tone de apă care i-au săpat malurile. Cân pictez portertul unui om, vreau să se simtă întreaga desfășurare a vieții lui, tot ce-a văzut, ce-a făcut și ce-a suferit. (…) Trăsătura comună a întregului univers este unitatea ritmului. (…)Materia din care ești făcut tu o să apară mâine într-un strugure, pentru că tu și cu strugurele sunteți una. (…) Când începi să simți ritmul unanim în care se mișcă totul pe pământ, atunci începi să înțelegi viața.”

Așadar, îl caracteriza o atenție la detalii pe care oamenii fie le ignoră, fie sunt incapabili să le vadă, fie le văd, dar nu le-ar putea surpinde niciodată pe pânză.

IMG_3132(2).jpg

Romanul lui Stone este extrem de complex. El nu dezbate unilateral o singură temă, cum e cea a suferinței. A atins multe subiecte sensibile, despre care mulți preferă să nu vorbească, de la moralitate până la prostituție (cu o legătura între una și alta, care te pune pe gânduri), de la superficialitatea consumatorului de artă până la ipocrizia artistului și a negustorului de artă, de la relațiile profunde între barbat și femeie până la tensiunile sexuale chinuitoare. Despre fiecare în parte s-ar putea scrie câte o carte de 600 de pagini, așa cum e aceasta, dar Irving Stone a ales să le integreze pe toate în povestea unui personaj care le-a pus în contextele cele mai propice dezbaterii lor.

Nu o să mă apuc să deconspir povestea în sine, că aș strica toată plăcerea curajoșilor care vor dori să o citească. Așa că las aici un fragment care tratează problema cosnumatorului de artă vs. artist, o problemă atââât de prezentă și azi, cu atât mai mult în România. Ca să înțelegeți contextul, Vincent îi face o vizită lui De Bock, un artist extrem de vândut la vremea respectivă (în timp ce Vincent murea de foame).

„- Te rog să-mi arăți încă o data câteva pânze. Vreau să descopăr de ce ale dumitale se vând și ale mele nu.

– Talent , bătrâne, talent! Spuse De Bock, sculându-se leneș. (…)

Aduse o jumătate de duzină de pânze încă neterminate și le discută cu dezinvoltură, în timp ce Vincent sfredelea cu ochii lui arzători nu numai stratul străveziu de vopsea, dar și stratul de emoție, la fel de străveziu.

<< Ale mele sunt mai bune, își spuse el. Ale mele sunt mai adevărate, mai profunde. Eu spun mai multe cu creionul meu de dulgher decât el cu o întreagă cutie de vopsele. E foarte clar ce exprimă el. Când a sfârșit tabloul, îți dai seama că n-a avut nimic de spus, și atunci de ce oare lui i se aduc laude și i se dau bani, iar mie mi se refuză până și prețul pâinii negre și al cafelei? >>”

Fragmentul ăsta descrie perfect problema cu care s-a zbătut toată viața. Marea lui nenorocire a fost aceea că nu îl înțelegea mai nimeni și nimeni nu reușea să vadă ceea ce vedea el până într-acolo încât să îl și plătească pentru asta.  Așa se face că la un moment dat spune că „Păcat că nu pot să-mi cumpăr singur tablourile! Atunci chiar n-aș mai avea nevoie de nimeni!” Iar până la urmă ajunge să refuze ideea oricărui compromis în defavoarea sănătății sale.

„J’aimerais mieux ne rien dire que de m’exprimer faiblement.”

Cât despre superficialitatea pânzelor lui De Bock, succesul nemeritat pe care îl avea atunci se regăsește și astăzi în breasla „artiștilor” și are la bază aceeași problemă: snobismul, superficilitatea și lipsa de educație și de viziune a consumatorului de artă și, cel mai probabil, și lenea acestuia, pentru că, să fim serioși, orice opera de artă cu adevărat valoroasă cere efort intelectual și empatie emoțională.

Dacă ați ajuns cu lectura până aici, felicitări :D! Ca să nu fac scriitura asta de 50 de scrolluri, o să las subiectul prostituției pentru o altă postare și tot acolo voi lăsa o colecție de texte din carte, numai bune de citit când ai nevoie de existențialisme de dezbătut sau de cuvinte inspiraționale și excelente ca highlights din roman, ca să vă convingeți că nu trebuie citit, ci e MUSAI.

PARTEA A II-A: CARTEA MATRIOȘCĂ

Îi zic așa fiincă după fiecare câteva pagini dădeam peste câte o recomandare, fie la modul efectiv, din bilețele din interior, fie că autorul făcea tot soiul de trimiteri. Un lucru e cert. Când te apuci de citit (în mod constant) ultimul lucru care să te îngrijoreze e „ce citesc după?”. Mai toate cărțile fac trimitere la alte cărți, însă în cazul de față vorbim de mult mai mult de atât. Așa că o să las o listuță cu toate trimiterile din carte.

First thing first, vă sugerez să țineți lângă voi un album cu arta de la 1800 încoace (chiar dacă o poză nu se compară cu lucrarea din muzeu la dimensiunea naturală) sau măcar pe domnul Google. Credeți-mă, când Seurat începe a vorbi despre cât de tâmpiți îs ceilalți pictori, că  de fapt pictura e matematică, e bine să și VEDEȚI despre ce vorbește. Pe lângă asta, Van Gogh trece prin multe etape și unele tablouri l-au adus în pragul nebuniei sau chiar al morții așa că e bine să vedeți care sunt alea. Boon. Lista cuprinde cam așa:

  • Germinal – Émile Zola (scriitor extrem de respectat de comunitatea artistică impresionistă)
  • L’Oeuvre – Émile Zola
  • Operele lui Guy de Maupassant (eu am în bibliotecă Bel-Ami)
  • Lust for life, cu Kirk Douglas, în regia iconicului Vincente Minnelli (ecranizarea romanului)

Extra:

  • Loving Vincent, stop motion-ul pictat manual în ulei, în stilul caracteristic artistului (animație lung metraj biografic)

Din recomandările inserate sub forma unor bilețele:

  • Morgan’s Last Love, cu Michael Caine și Clémence Poèsy
  • The Book Thief (avem și carte și film)
  • Toate bufnițele, de Filip Florian
  • Toate melodiile posibile de la Alternosfera (la vremea când am primit cartea eram in the mood, cum s-ar zice, pentru Alternsofera; între timp am trecut de la rock moldovenesc la muzică nițel mai electronică, dar pentru cine nu a ascultat Alternosfera nu e niciodată prea târziu)

IMG_3139(1)

*Dacă măcar o persoană din cele 1,2, 3, 4, 5 :)) care citesc postarea asta, vor citi minunăția aceasta de carte, eu mă declar un om mulțumit.

**Mulțumiri speciale Andreei Buta!

2 thoughts on “„Bucuria Vieții” – de ce e suferința obligatorie?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s