Survival CinemaKit (I) – 127 Hours

(Transferat parțial de pe Gogoașă)

Momentul când realizezi că chinezăriile chiar îs bullshit e momentul când ești nevoit să-ți tai mâna cu briceagul și observi că lama aia e de tot rahatul și nu taie nici măcar o bucată de brânză.

Ăsta e unul dintre acele filme care te face să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să te îngrijorezi, să te enervezi (“I hate this fucking rooock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor („Is it true that despite, or maybe because you’re a big fucking hard hero… you didn’t tell anyone where you were going?” [the audience laughs]), să devii complet deznădăjduit şi nu în cele din urmă, sa-ţi pipăi braţul continuu (să vezi dacă mai e acolo) şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi (la propriu) în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston. Treci prin toate etapele, de la șoc la resemnare, de la furie la paroxism, prin care poate trece un om pus într-o situație aparent fără rezolvare. Oricare dintre noi care se transpune în contextul ăla ar zice: „eu muream acolo”, dar tocmai asta e fascinant la ființa umană: autodepășirea în situații limită.

Ştiu că Franco e văzut de unii ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl sau William Vincent), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui (cu excepția apariției fugitive ale lui Kate Mara – minunata și la fel de talentata  soră a lui Rooney Mara – și Amber Tamblyn – pe care ar trebui s-o știți din Dr. House – și a lui Clemence Poesy sub forma unor flashback-uri foarte dreamy).

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (bazată pe cea reală, a lui Aron Ralston) şi jocul lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura blestemată şi extreeem de îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:

127 Hours, r. Danny Boyle, 2010

Există o scenă în care soarele pătrunde, într-un anumit moment al zilei, prin crăpăturile Canyonului și raza de lumină ajunge până lângă Ralston. Când vede treaba asta, își dă cu chiu cu vai un papuc jos și întinde cât poate el de mult piciorul în așa fel încât raza de lumină să-i atingă pielea. Pe fundal se aude „If I rise” de la Dido. E scena mea favorită. Nu am găsit-o nicăieri așa că vă las aici doar melodia. E soluția pentru teleportare în ChilLand.

*Survival CinemaKit are ca scop scormonirea prin acele filme în care institcul de supravețuire al omului te lasă cu gura căscată și te face să îți scuturi ființa nițel, numai cât să te trezești la realitate și să îți dai seama cât de noroc ești că nu ai fost pus în astfel de situații limită de genul man vs nature, man vs. war etc. E un omagiu adus omului și puterii lui de a învinge soarta necruțătoare care îi ese hărăzită uneori.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s