Marea povară a regizorilor români (SFR – ziua 2)

N-o să elaborez prea mult fiindcă vreau să fie vorba despre SFR zilele astea și nu despre concluziile mele legate de publicul românesc vs. regizorii români, însă o să punctez succint o situație care m-a condus către niște raționamente deloc plăcute. Ca să păstrez aceeași structură ca în scriitura precedentă, programul meu de joi a arătat cam așa:

  • Trois exercices d’interpretation – jcdbsyhbfveurybwerfui x((( l-am ratat.
  • Pas în doi – am relizat că îl mai văzusem acum multă vreme la TV, dar pe atunci nu știam eu ce-i cu dragostea și nu prea am înțeles. Țin minte doar că l-am văzut cu ai mei și că ei, la fel ca mare parte din publicul român, s-au grăbit să-l pună la zid pe personajul lui Claudiu Bleonț. Deși nu pricepeam eu foarte bine ce simte el acolo mă pot lăuda că nu am runcat cu piatra văzându-l că joacă la două capete. Omul chiar era îndrăgostit de două femei deodată. Desigur că le-a pierdut pe amândouă, dar nu asta e important, ci, din nou, atitudinea justițiară a publicului românesc.
  •  Marți, după Crăciun – aici am avut revelația. Am realizat care este MAREA POVARĂ A REGIZORILOR ROMÂNI. Bun! Deci filmul nu m-a impresionat, deși subiectul ăsta de înstrăinare în cuplu, de „facem pipi împreună” sau „ne tundem unul pe altul în curul gol”, cum e în film, fiindcă s-a dus tot erotismul și toate efectele lui e unul care îmi suscită mereu interesul. Lăsând filmul la o parte, ceea ce este cel mai important este ce s-a întâmplat DUPĂ film. marti-dupa-craciun-750Maria Popistașu a fost invitată să răspundă întrebărilor din partea publicului. Publicul ipocrit justițiar a făcut ce a știut el mai bine: a aruncat cu piatra, a pus la zid și a spânzurat vrăjitoarea spărgătoare de căsnicii. De la nepotrivita „în ce filme vă mai putem vedea” până la indispensabila întrebare insipidă „dacă tu ai fi în situația asta ce ai face?” toate „întrebările” parcă erau menite să ducă în derizoriu profunzimea omului, care, să fim serioși, nu se scaldă în alb și negru, ci în griuri. Deciziile, mai ales cele de ordin moral, nu-s niciodată ușoare, dar elevatul public de la Marți, după Crăciun a concluzionat: „eu cred și sper să se întoarcă la nevastă”. WTFF PEOPLE? Asta e tot ce putem? Să ne situăm de o tabără și de alta? Cum s-a făcut și la toate filmele lui Mungiu de exemplu: pro biserică-anti biserică (După dealuri), pro avort-anti avort (432). Nu reușim, frate, să ieșim din paradigma asta. Recunosc că doamna Popistașu nu s-a descurcat foarte elegant și enervată vizibil de reacțiile spectatorilor a răspuns că „îmi pare rău, dar n-o să intru în jocul ăsta” sau „aveți internetul dacă vreți să vedeți în ce am mai jucat.” La un moment dat o tanti îi spune că „aveți un corp foarte frumos”, cumva zeflemitor așa, ca și cum Popistașu era una cu personajul. Eu așa am luat-o. Tanti habar n-avea că Popistașu nu mai are 30 de ani așa cum avea în film: „ești tânără, o să înțelegi mai încolo” îi zice o altă tanti, nici nu mai rețin în ce context. Nu o judec pe actriță că a ieșit încruntată foc de la sesiunea de „Q&A”. Nu știu dacă trebuia să fie mai finuță. Cert e că publicul, doamne între 40 și 60 de ani în mare parte, n-a înțeles o brânză din filmul ăsta, care nici nu era așa plin de nuanțe încât să nu te prinzi că înșelatul e o treabă mai complexă decât vedem noi în telenovele.

Crucea cea mai grea pe care o poartă regizorii români este cea a publicului moralist.

Și o să mă opresc aici, dar promit că o să dezvolt mai încolo, fiindcă profilul consumatorului de cinema mediu de la noi chiar este un fenomen neplăcut, ce trebuie pus sub lupă. Și nu, nu generalizez și am să lămuresc și asta într-un articol viitor, fiindcă așa cum am zis vreau ca zilele astea să fie despre SFR, care este un festival foaarte bine organizat și o inițiativă lăudabilă de care AVEM NEVOIE tocmai ca să ieșim din zona asta facilă moralistă.

  • 6,9 pe scara Richter – nu merită să dezvolt pe filmul ăsta cine știe ce raționament. Lăzărescu a avut dreptate: „Dacă „6.9 pe scara Richter” a lui Nae Caranfil e un film bun înseamnă că orice episod din „Las Fierbinți” (luat la întâmplare și prezentat în cinema) ar merita un Oscar. (…)Nu vreau polemici, zic doar pentru că, uitându-mă la comentariile și cronicile de pe net, aproape nimeni nu pare să observe că împăratul e gol.” Aș mai adăuga că are totuși ceva bun: ultimele 7 minute de musical. Dacă îl făcea pe tot musical era mai bine. Mai funny decât astă comedie au fost comentariile regizorului de după proiecție: „Numele e de 6,9 fiindcă asta e limita până la care suntem siguri că nu se prăbușesc clădirile. Dar mărturisesc că ne-a plăcut și numărul în sine.” și sala iar râde prostește ca la toaaaate gag-urile expirate din film. Și n-am înțeles ce a vrut Nae Caranfil de la noi. Explică filmul ca fiind o dramă cu accente comice care portretizează „relația fiului repsonsabil cu un tată hedonist”, dar de fapt e presărat cu glumițe fumate la fiecare 3 minute. Genul ăsta de confuzie îl fac un film prost, că altfel luat, realizarea e chiar mijto. Închei prin a-l cita pe Caranfil care a făcut un „compliment” publicului ieșean, care nu s-a prins că era o ironie deloc în favoarea noastră: „Ați fost printre cei mai gălăgioși spectatori…”, iar eu n-am putut să schițez nici un „rictus de hienă”, vorba lui Tudor Chirilă.

Asta a fost ziua a doua. Ziua a III-a, în schimb, adică ieri, am văzut Câini. Și dacă aș fi venit la SFR și aș fi văzut doar Câini, tot m-aș fi simțit câștigată. Dar despre asta vă zic data viitoare. Servus!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s