O trădare fericită (SFR – ziua 5)

În ultima zi de SFR am vezut Boogie și Cel mai iubit dintre pamanteni. Așa cum sugerez din titlu, care e de fapt o vorbă de-a lui Mircea Albulescu dintr-un interviu, în ambele filme e vorba de trădare, dar de două tipuri diferite de trădare, una fictivă și una reală. În Boogie e vorba de trădarea unuia dintre personaje, de infidelitate făcută din diverse rațiuni, în special din senzația de încătușare a omului „așezat la casa lui”. În Cel mai iubit dintre pământeni vorbim de o trădare a romanului omonim, dar o trădare fericită, cum zice Albulescu.

  • Boogie –  a fost meh, dar m-a ținut pe scaun. Personajul lui Dragoș Bucur nu e ceva care să te dea pe spate pentru că tipologia lui e destul de previzibilă și filmul nici nu pare că vrea să te surprindă în vreun fel. Scena de la început mi se pare sun pic cam lungă în mod inutil. Și zic asta după ce am văzut Sieranevada și l-am pus la inimioară, numai că acolo după așteptarea aia lungă de la început, în care oamenii din sală își schimbau priviri și glume că „acum înțeleg de ce ține 3 ore”, ești răsplătit cu vârf și îndesat. Aici nu primești nicio prăjiturică. Nici blow job-ul ăla nu-i filmat din unghiul potrivit ;-). Glumesc! Singura parte bună la scena asta lungă de pe plajă e când se lasă Bucur în curul gol și face baie în timp ce nevastă-sa strâmbă din nas. Asta a fost o sugestie foarte clară că el se simțea sufocat și simțea nevoia de libertate, lucru pe care nu reușește să-l potolească la scăldat, ci mai încolo, tot în curul gol. MCDBOOG EC035Ce mi-a mai plăcut a fost cearta dintre Bucur și nevastă-sa, jucată foarte fain de Anamaria Marinca. Femeia asta e așa de calmă și de suavă. She’s so my type. A fost prezentă la sfârșitul proiecției să ne zică ce și cum. Vocea ei ar fi bună de folosit la audio books sau la terapii. Okeei, back to the subject. A surprins bine stupizenia certurilor de cuplu din care a dispărut elementul surpriză și trăirea aia zăludă de dinainte de face copii și de a intra în sistemul robotic de muncă (și aici vorbim de un patron și nu de un angajat, ceea ce te încorstează cel puțin la fel de tare). Și mi-a mai plăcut că a surprins la fel de bine modul în care evadează genul ăsta de oameni (majoritari de altfel) din ritmul lor rutinat, printr-o escapadă care nu înseamnă nimic, dar care le dă impresia aia de libertate de care au nevoie ca să meargă mai departe. Nu-i scuz. Zic doar că înțeleg fenomenul. p.s. Nota 10 pentru afiș.

MCDBOOG EC033

  • Cel mai iubit dintre pământeni – faptul că nu-l văzusem e o culpă la fel de mare ca faptul că nu am citit romanul. Marin Preda e numero uno pentru mine în ceea ce privește literatură română, deci aș vrea să mă pronunț mai elaborat după ce citesc și cartea.

În ceea ce priveşte marile opere ale lumii, prima trădare este traducerea. Aici n-a fost cazul… Dar, în schimb, s-a făcut scenariu. Şi o primă şi imensă trădare a devenit scenariul. De la a deveni scenariu la a deveni imagine, iar este o trădare imensă, care, din nou, poate fi fericită sau nefericită.

Mircea Albulescu

Așadar avem de-a face cu un soi de ecranizare care mai mult s-a inspirat din carte decât s-a chinuit s-o transpună în iimagini rând cu rând. Din puținele lecturi pe care le-am găsit pă net iubitorii de film românesc sau de literatură românească nu prea au fost mulțumiți de soluțiile vizuale și de abaterea flagrantă de la textul original pe are Șerban Marinescu le-a făcut. E acuzat ba de exhibiționism și vulgaritate, ba de diletantism, ba de trivialitate, ba de scene șoc și limbaj licențios gratuit. Părerea mea e că astea îs analize de neam pudic care suferă de ipocrizie și frustrare sexuală. Dacă vedem o scenă de sex ici, o înjurătură colo, o țâță ici, o pulă colo, gata, ne isterizăm și tragem cortina pe ochi. Eu îs de acord că sunt mulți regizori care apelează la trucurile astea pentru audiență, dar eu chiar nu cred că a fost cazul aici. Scenele astea despre care lumea zice că-s șocante nu te mișcă cine știe ce. Poate în ’90 erau receptate ca fiind josnice sau nemotivate stilistic sau mai știu eu ce, dar acum, după ce vezi filme de Gaspar Noe sau Lars Von Trier sau mai știu eu care curajos (sau păcălici care chiar bagă artificii de genul ăsta pentru cașcaval) care folosește scene scabroase sau pornografice, nu ți se mai pare cine știe ce.

În schimb m-au mișcat alte lucruri și eu, care n-am citit încă romanul, cred că am prins esența pe care voia Preda s-o prindem. Esența aia e legată de nefericire și de umilință și filmul a reușit să le ambaleze foarte bine într-o formă care să ajungă la sufletul oamenilor. Separat de roman, din punctul meu de vedere de cinefil profan, filmul ăsta e un film bun, care a reușit să scoată de la mine mai multe tipuri de reacții și emoții pe care mi-ar plăcea să le am mai des când mă uit la filme, și care, din păcate se întâmplă sporadic. Dacă o pupătură cu limba între doi bărbați vă face să vă întoarceți capul, înseamnă că aveți probleme Freudiene :)) și frustrări foarte înrădăcinate într-o societate puristă (cu numele) și supusă unor norme pe care nimeni nu le pune sub semnul întrebării. Ca oile, că tot e pe val oaia domnului ministru Petre Daea.

Ileana Predescu

Scena care pe mine m-a făcut să întorc capul e cea cu strivitul șobolanilor, scena care m-a amuzat și mâhnit profund în același timp e cea în care Petrini explică ce înseamnă „ordonanțe”, scena care m-a întristat teribil e cea în care se întoarce acasă și îl ia la bâză pe noul bărbat al neveste-sii, scena care m-a emoționat și m-a și surprins estetic cu clarobscurul îla e cea în care Petrini stă de vorbă cu mama lui despre nuntă. Sunt multe scene cu o încărcătură emoțională consistentă. De asemenea, actorii au jucat tare de tot. Nu găsesc ezitări sau exagerări (poate doar la Tora Vasilecu uMpic) la niciunul dintre ei.

Da, filmul are probleme de execuție, mai ales în scenele de violență (moartea torționarului, moartea violatorului), montajul în care un actor se uită în stânga și personajul la care se uită e de fapt în dreapta etc. Dar, sincer, eu nu m-am concentrat deloc pe aspectele astea pentru că nu aveam pretenții. Industria filmului în România a fost și este cum este, slabă. Mijloacele tehnice din ’90 erau la fel de slabe, deci am ales să închid ochii la treburile astea. Overall, în profunzimea subiectului și a tipologiilor prezentate oi intra cu altă ocazie, după ce citesc romanul. Momentan, spun doar că mă simt câștigată că l-am văzut și că cine nu-l vede chiar pierde o experiență cinematografică la corazon.

Gala de închidere am ratat-o fiindcă eu credeam că se ține într-un loc și de fapt toată lumea știa că se ține în alt loc. Ca de obicei, eu cu capul în traistă. Dar am văzut live-ul pe Facebook :)).

SFR, SFR-ească Dumnezo să nu continuați treaba asta minunată de pionierat pe care ați început-o în sfera cinematografiei exclusiv românești. Mulțu! 🙂

p.s. Mi-am încercat GoPro-ul pentru prima oară prin oraș cu ocazia SFR. Am filmat  puțin și nimicuri, dar las aci. 1080p dacă vreți să vedeți calitatea cubulețului ăstuia de zahăr numit GoPro.